urâtul urban. Slim Letaief

Aţi observat realismul picturilor  din perioade diferite  până la modernism? Miră. Femei cu celulită, bărbaţi obosiţi, Isus în sudoare, iar sângele e sânge. Se trăia o perioadă în care sexul , veceul si omorul era o realitate zilnică, publică.  Dar să nu ne amăgim, şi arta  renascentistă e prea frumoasă să fie adevărată!  Puţini erau cei care dădeau atenţie detaliilor. Sfânta Marie  are 20 de ani şi cu un Isus bebeluş şi cu Isus la 33 ani. Arta vizuală a sec. 20 şi 21 nu e decât o desfigurare a vieţii.  O încercare de a vedea altfel lumea. Ca apoi , ka-boom, 2 războaie. Ce a venit după? Glamourul anilor 50-60-70 , The American dream. Abia după jumate de secol începem să ne dăm seama că nu e un vis frumos. Între timp am învăţat să trăim o lume frumos artificială, glamourizată, cu riduri ascunse si dinţi albi la vedere. Tindem să arătăm cât mai bine şi să avem obiecte frumoase.

păpuşa roz. Harmony Nicholas

Şi atunci îmi dau seama: pentru cei mai mulţi arta vizuală nu e decât o transformare a realităţii. Această artă ne permite să evadăm din realitatea săracă în una frumoasă.  Şi e o tendinţă accentuată al omului. De aceea omul va visa raiul. Un loc frumos şi ideal. Şi prin această tendinţă omenirea nu va scăpa  de religii vreodată. Decât printr-un Brave New World.

Mă gândesc că muzica ar putea fi un indicator bun al realităţii “reale”  căci muzica reflectă ce simţim, cine suntem. La moment suntem departe de un rai – muzica e preponderent tristă sau indiferentă-neutră. Si pe cât diferenţele dintre realitate şi frumos e mai mare, dorinţa raiului se vor accentua, căci astfel omul poate să se consoleze: dacă acum nu pot fi fericit, voi fi cândva, cumva. Dar pentru asta el trebuie să lupte pentru religia sa. Aşa apare ortodoxia în şcoli, evreii si islamiştii vor continua luptele pentru locuri sfinte, atacurile teroriste, etc. ,  pângărirea oricărei religii concurente,   întreţinerea rasismului religios…

Ironia e că oamenii îşi crează un  cerc vicios :  cu cât mai frumoasă e viaţa , cu atât mai mult vor dori raiul ce il pot obţine prin religie. Dar religia ne obligă la o viaţă ascetică urâtă, ce ne va face să dorim frumosul şi să îl realizăm. Asta ne va duce la început cursei.  Dacă am dreptate, vom fi noii romani/greci, cei cu tehnologii dezvoltate şi  multe mituri ,  vicii…

“Dar de ce mă rog Moldova a trebuit să participe la parada din Moscova de 9 mai?? De ce trebuie 9 mai? Să comemorăm nişte ocupanţi, monştri?”

“Pentru ce 27 martie? Asta e un eveniment străvechi. Romanofili, blea. Să meargă în România lor”

“Pentru ce 22 iunie? Nici măcar nu e însemnată ca zi de sărbătoare oficială. Ştiu eu pentru ce – show off pentru electorală “

Tare mai iubesc oamenii să se sfădească, numai dă-le motiv, că argumente or găsi.

Mai bine ar fi să anulăm orice fel de sărbătoare cu aspect ideologic. Asa nimeni nu o sa se supere , şi om lucra mai mult, şi bani de buget om economisi.   Prea s-a deprins homo sovieticus cu sărbătoare la tot pasul, mană cerească şi nica acţiune.

.

Mai bine s-ar introduce o zi liberă/lună  pe care fiecare să o reglamenteze cum doreşte.  Mai bine ar urmări să fie respectate condiţiile de muncă al oamenilor. Să nu să se lucreze pe frig şi ploaie pe salarii mizere. Ori mai mult de 8 ore pe zi. Ştiti voi foarte bine ce probleme există la acest capitol.

.

Cât timp  vă jăluiţi pe stat, dar cu bucurie petreceţi sărbătorile, nu vă supăraţi de statul ipocrit. E doar reflecţia voastră.

Nicu Calcea a postat pe facebook următoarea discuţie la care a participat Studentul Rebel, aka Dragoş Galbur. Dacă nu îl cunoaşteţi, ap să va spun că e un susţinător acut al religiei , românismului, homofob,   şi per general , un naţionalist înflăcărat şi agresiv. El susţine că e “mândru că e alb”.  Mă întreb de e o părere a sa sau doar reflectă o atitudine al curentului naţionlist? Situaţia aceasta îmi aminsteşte  că, candva , la modă exista tendinţa  de a fi german blond cu ochi albaştri…

Cum se justifică rasismul prin implicarea D-zeului şi patriei:

pff, n-am ales să fiu alb sau negru, dar sunt al naibii de mândru că sunt alb și că trăiesc anume pe acest continent. Dă dovadă de mulțumire Celui de sus pentru ceea ce ești și ce te înconjoară. Dacă aș spune așa cum gândești tu, că poate m-aș fi născut în altă parte, fiind negru etc, ar însemna ca să am alți părinți, doar să mă gândesc la asta e un păcat ! Nu vreau alți părinți !

.

.

Dar! Deşi suntem în top 5 looserilor de la Eurovision, piesa Run Away de Oleia Tira si SunStroke Project are succes pe intenet, dar nu în forma originală, ci ca adoraţie a saxofonistului din piesă!  A fost numit Epic Sax Guy şi are mai multe piese youtube unde piesa Run Away a fost astfel modificat  încăt el este personajul principal. Fanii săi au creat videouri  în care saxofonistul Sergey Stepanov cântă şi cântă . Sau aplicaţii flash unde totul merge in loop.

ps. Anunţaţi-l cineva pe Sergey despre succesul său! 

Am pus ieri o întrebare care pe facebook care a avut rezonanţă – “E un tabu să îţi învinuieşti părinţii?”. S-a răspuns că nu este un tabu, dar nici bine nu e să o faci. Mai bine singur asumăţi resposabilităţile pentru erorile şi defectele care le ai în viaţă. Şi le dau dreptate, dar nu totală.  Căci dacă să aţi reflecta un pic, aţi înţelege că  nu toate deficienţele noastre sunt doar din vina noastră sau sunt cauzate de noi.

Azi în microbuz am văzut următoarea scenă. O fetiţă de vreo 3 ani striga ceva vesel, dar ca orice copil, încă nu îşi poate controla glasul bine, aşa că se zbenguia oarecum zgomotos, dar suportabil. Nu am reuşit să mă acomodez căci mămica acelei fetiţe brusc o întrerupe cu următoarele cuvinte înainte de a ieşi din microbus: “Tu ce, eşti nebună???”

Nu e singura mea experienţă, căci am văzut şi copii fiind bătuţi în public la fund, faţă. Am văzut părinţi care tot repetau încetişor , sâsâind furioşi în timp ce îşi scuturau copii “Taci ! Taci, îţi spun!”.  Era evident că la prima ocazie copii vor fi snopiţi în bătăi.

Aţi fost şi voi martori la astfel de scene şi nu o singură dată.

Aşa, mă puteţi întreba, dar ce are asta cu deficienţele personale? Păi hai să vedem. Astfel de comportament al părinţilor poate fi unic (mă rog, poate s-a scăpat părintele) sau poate avea caracter multiplu (astfel de evenimente poate nici să nu aibă martori, să se întâmple doar în intimitatea familiei lor). Consecinţe grave poate avea ambele cazuri – primul prin intensitatea scenei, al doilea prin repetiţia ei şi chiar intensitatea lor. Dacă consecinţele survenite din primul e evident, în al doilea caz, well,  trebuie să amintesc că repetiţia e mama învăţăturii.

Hai să analizăm: Oare ce fel de om va creşte din copilul căruia I s-a repetat dispreţuitor “eşti nebun” când acesta strigă ceva vesel în spaţui public?  Unul care să nu îşi va manifesta emoţiile, căci ele sunt ruşinoase. Dacă să extindem ideea, va înţelege că exprimarea a oricărui altfel de gând sau comportament decât  cel acceptat de către public poate avea consecinţe grave pentru el. Şi  astfel, comportamentul părintelul va aduce la creşterea un om care nu va putea zice nu, care va merge conform ideologiei turmei, va vota pe cel mai popular, nu va crea idei noi ş, etc, etc, adica va face întocmai cum fac “toţi”, de altfel e “nebun”.

Ce va învăţa un copil care are un părinte lângă sine care îl tot scutură şi îi zice la ureche “fii cuminte” în timp ce zâmbeşte oamenilor din jur, ca apoi să fie bătut acasă? Va învăţa să fie ipocrit. Fă orice ca să arăţi bine la public…

Un copil care este bătut în public pentru oarecare greşeli ale sale va crede că e ok să umileşti un om faţă de toţi. Bataia înseamnî că orice greşeală are o consecinţă gravă. Şi ţi se repetă: eşti bătut căci eşti rău! Te bat doar ca să ajungi om!  Ce avem din astfel de educaţie? Un om  pentru care violenţa fizica sau psihologică e una care nu îi face probleme morale.  Ori va deveni un om ce nu poate să îşi asume responsabilităţi din cauza fricei de insucces (asociat cu durerea de la bătiaie).  Un om nesigur pe sine, cu complexe, căci este „rău”. Dacă nu şi  cineva ce se droghează, să facă huliganisme şi crime când va creşte mare din cauza durerii primite din bătăi dese pe care încearcă astfel să o ascundă sau proiecteze .

Trei exemple. Trei vieţi posibile. Caracteristici ale personalităţii care sunt implantate în personalităţile acestor copii deoarece cei mai mulţi copii nu înţeleg de e bine sau nu ce li se face, dar înţeleg că îi dor bătăile, înţeleg când sunt umiliţi şi simt când nu sunt iubiţi. Ei nu sunt încă apţi de a îşi rezolva conflicetele emoţionale şi e posibil ca toate aceste resentimente să fie refulate în inconştient. Şi pentru că nu ştie de bine sau nu (rareori se discută metode de educaţie a copiilor),  el va fi acel care va perpetua comportamentul aplicat sie copiilor săi din cauză că nu sunt capabili de a recunoşte compotamentul agresiv venit din emoţiile refulate.  Cu excepţia cazului în care şi el nu va înţelege greşelile părinţilor săi şi le va evita din comportamentul său faţa de sine, lume şi copii săi.

Şi deci învinuirea părinţilor nu vine ca acuzarea lor prin discuţii frontale (probabil sunt şi ei victimele unui comportament nereuşit al părinţilor săi), ci ca o analiză internă a sentimentelor proprii şi a metodelor de educaţie primit de la părinţi pentru a putea determina şi elimina elementele deficiente din gândirea şi comportamentul propriu, chiar până la momentul de educare a copiilor

Îmi puteţi aduce mai multe sau puteţi să îmi aduceţi contraargumente, căci „Hey, am fost bătut/umilit/orice altceva şi am crescut om normal datorită unei astfel de educaţii”. Hmm, ştiţi de simptomul Helsinki? Căutati. Asta dacă deja aţi determinat şi eliminat acele caracteristici proprii care nu vă satisfac.  Şi altceva, aşteptaţi să vă crească copii mari şi să vedeţi cât de des să sună şi vă vizitează.

Astept argumente de tipul „esti idealista” si „cand ai sa ai copii tai, o sa vezi ca nu e atât de uşor”. Eu nu mă grăbesc să fac copii doar pentru că sunt „ia ce frumuşei-mumuşei” , pentru că aşa trebuie ori că el e ce face cuplul  fericit. Copilul nu e un instrument de consolidare a cuplului, nu e un obiect decorativ sau demonstraţie de feritilitate societăţii. E un om în devenire în care trebuie depuse eforturi pentru a îl creşte sănătos şi fizic, şi psihologic, iar asta necesită ca tu, ca părinte, să fii conştient de sine şi de copil.

sursa> pic1 , pic3, pic2