Am scris cândva despre cât e greu să ai dizabilități, eși ignorat, nu ai metode normale de deplasare, ești discriminat pe motiv de invaliditate, nu ai susținere… Am fost invitată azi la o întâlnire cu blogheri și reprezentanții Ministerului Educației și Unicef la tema integrării copiilor cu dizabilități în educație. S-au discutat probleme legate de integrarea (multe din ele sunt expuse în linkul de mai sus), s-au împărtășit idei și experiențe personale. Se planifică în curând a fi lansate un set de materiale video care ar ajuta la informarea publicului, se dorește schimbare legislativă, voluntariat, informare psihologică. Mă bucur de inițiativă și nădajduiesc că vor fi rezultate.
Eu votez pentru această idee, căci asta ar perpetua schimbare pozitivă pentru toți cetățenii, independent de capacități, căci o națiune care dă dovadă de respect și grijă față de minorități, are respect și pentru majoritate. Ar fi un semn că noi, ca indivizi și societate, am trecut peste limita imediat personală și vedem, înțelegem lucrurile în ansamblu. Și că dorim mai multe, dar și suntem responsabili. Acceptarea și normalizarea persoanelor cu dizabilități demonstrează maturitate civică și culturală a unei națiuni. Asta tocmai nouă ne lipsește la moment…
Apropo, recent am aflat că troleibusele albastre sunt dotate cu pantă de urcare pentru dizabilități. Mă intreb oare de câte ori s-a folosit și de mai țin minte șoferii de ea, căci după felul cum opresc la stații, pantele alea s-ar strica de bordură. De rutieră nici nu mai pomenim:




Home